– Cum a fost la școală, Ada?
– Bine, am avut desen. Am pictat cu acuarele.
– E greu să folosești acuarelele?
– Nu, tati. Înmoi pensula în apă, apoi în culoare și dai cu ea pe hârtie. Uite, mi-a ieșit un desen grozav!
– Uuuaau, foarte frumos! Bravo! Cine e în desen?
– Tu, tati. Tu cu mine. Fetița asta mai mică sunt eu.
– Tata nu mai spune nimic timp de câteva secunde. Merg unul pe lângă altul într-o tăcere ce era întreruptă doar de foșnetul galben al frunzelor.
– Tati, îmi place în clasa întâia!, spune fetița după un timp.
– Clasa întâi, Ada! Așa e corect.
– Dar tu de unde știi?
– Pentru că am fost și eu la școală.
– Tot de acolo știi să citești povești?
– Da, acolo am învățat să citesc. Și nu numai povești, ci orice. Ada, nu mai călca prin toate bălțile, îți strici pantofiorii de lac. I-am cumpărat acum câteva zile…
– Tati, tu chiar știi să citești orice?, spune fetița sărind nepăsătoare într-un picior în baltă mică în care se adunase apă de ploaie. Ascultase pe jumătate. Cel puțin un pantof era salvat.
– Știi să citești și ce scrie pe afișul ăla?, continuă fetița arătând către afișul lipit de stâlpul pe lângă care tocmai treceau.
– Concert Extraordinar al Orchestrei din Viena, citește tatăl repede.
– Da eu de unde știu că nu mă minți?
– Păi deocamdată trebuie să mă crezi. În curând o să înveți literele și la sfârșitul clasei o să știi să citești orice.
– Tati, când mă fac mare, vreau să fiu profesoară! Vreau să îi învăț pe toți copiii din lume să scrie și să citească.
– Sunt sigur că vei fi cea mai bună profesoară din lume! Și mă strângea de mână, uitându-se cu drag la mine.
Au trecut 20 de ani de atunci. Este tot toamnă. Soarele se chinuie să-și păstreze teritoriul ce este invadat periodic de nori gri, dar de câteva zile nu mai face față. Plouă. Cerul se descarcă de toată povara căldurii arzătoare îndurate de-a lungul verii secetoase. Pământul primește apa ca pe un dar de preț, absorbind în adâncurile sale totul, până la ultima picătură.
Merg la braț cu tata. El ține umbrela mai mult deasupra mea, iar ploaia îl lovește din laterală. Cu toate acestea, se simte bine. Se bucură de toamnă. Și de mine. Este amiază. Copiii ies de la școală, făcând mai multă gălăgie decât o galerie de suporteri la un meci de fotbal. Îl strâng ușor de braț pe tata. Brațul lui este mai mare, dar mai moale decât atunci când eram mică. El îmi spune din nou să stau sub umbrelă ca să nu mă ud.
Ajungem la mall. Eu îmi caut niște pantofi de toamnă pentru serviciu. Luăm magazinele la rând și mă opresc la câteva perechi ce îmi plăceau. Tata era mai preocupat decât mine să găsească cei mai frumoși pantofi. Vede o pereche de pantofi negri, de lac, cu baretă pe gleznă și toc potrivit.
Caut cutia cu mărimea 38 și îi probez. Tata se uită atent la ei și mă întreabă dacă sunt comozi. Îmi cere un pantof, se uită la el și îmi spune că e din piele și că pare bine lucrat.
– Mai ții minte că ai avut o pereche de pantofi negri de lac când ai început școala, în clasa întâi?, mă întreabă el gânditor.
– Nu mai țin minte, tata… A fost în urmă cu 20 de ani!
Tata zâmbește, părând puțin întristat. Eu fac câțiva pași, admirând pantoful pe care îl aveam în piciorul drept. Lacul avea o strălucire frumoasă în lumina reflectată puternic în oglindă. Mă uit la tata și îl văd lăcrimând. Nu înțeleg ce s-a întâmplat, așa că mă așez pe băncuța pe care stătea așezat și îl întreb ce are.
El se uită la mine, îmi ia fața în palmele sale aspre și îmi spune cu drag:
– Nimic, Ada. Doar că ești atât de frumoasă! Îți vin foarte bine.
Îl strâng pe tata de mână și mă ridic. Duc pantofii la casă și vreau să îi achit. Tata insistă să îi plătească. Accept știind că nu va renunța nicicum la propunerea lui. Luăm cutia de pantofi și ieșim din magazin.
Ajungem afară. Plouă și mai tare. Tata deschide umbrela și eu îl iau de braț. S-au format bălți de la ploaie peste tot, iar eu merg greu, evitându-le. Tata se chinuie să întindă umbrela înspre mine, rămânând el în ploaie.
Eu calc într-o baltă mai adâncă și mă ud. Îl stropesc și pe tata pe pantalonii lui gri. Tata se uită la mine și râde. Încep și eu să râd. Ploaia are un efect ciudat asupra noastră. Ne face inimile să se amestece ca niște acuarele peste care pui o pensulă înmuiată în apă.
