„E un Oraș Trist cu Oameni Grăbiți, dar există Copii Frumoși cu suflet pur. Ei merită efortul pe care îl facem. Și părinții lor îl merită. Poate cândva își vor face timp să ne aprecieze pe noi și să aprecieze ce au lângă ei: un Parc Mare și mai ales, Copii Frumoși.”
Poveste cu veverițe – scrisă pentru copii, dar potrivită și pentru părinții lor. Avem cu toții ceva de învățat din această poveste cu veverițe…
A fost odată o familie de veverițe care locuia în Parcul Mare al unui Oraș Trist. Ele trăiau fericite, trezindu-se devreme dimineața, făcând cele 3 minute de mișcare zilnică și servind un delicios mic dejun care consta în 2 alune pline de nutrienți importanți pentru sănătate.Ele săreau voioase prin crengile copacilor bătrâni și se bucurau de natură, profitând de fiecare zi din an, indiferent daca era ploioasă sau senină.
În diminețile agitate din timpul săptămânii, se uitau curioase la trecătorii grăbiți să ajungă la muncă. Ei treceau prin parc doar pentru a scurta drumul spre serviciu, nicidecum pentru a admira teii care înfloriseră de curând, răspândind un miros divin.
Veverițele urmăreau oamenii care mergeau posomorâți, ascunzându-se după diferiți copaci cu scorbura groasă. Ar fi dorit foarte mult să fie observate și să aducă un zâmbet pe chipul celor pe care îi aștepta o zi grea de muncă, dar nimeni nu avea timp pentru niște veverițe…Ba chiar erau unii care mâncau iaurt și covrigi cu semințe de susan pentru că nu aveau timp să își prepare micul dejun acasă. Și multe din semințele acelea atât de bune cădeau pe aleile din parc, spre bucuria veverițelor care se gândeau că trecătorii le lăsau intenționat pentru ele…Curios e că veverițele țopăiau repede spre ei să le mulțumească, dar ei nici nu se uitau în urmă.
Și toate zilele treceau fără ca veverițele să fie observate și fără ca locuitorii Orașului Trist să fie impresionați de măreția artistică a veverițelor care făceau niște salturi spectaculoase, exersate timp de cel puțin 4 ore pe zi pentru a ieși impecabil.
Așa că într-o zi veverița cea mai bătrână, Lia, i-a convocat pe toți la un sfat și au hotărât împreună că trebuie să schimbe ceva pentru ca oamenii să se bucure de Parcul Mare din nou.
Veverița cea mai micuță, Ema, a venit cu ideea de a pune indicatoare prin toate pădurea pentru a ghida trecătorii care doreau să viziteze frumoșii Stejari Bătrâni. La etajul 2 al unuia dintre ei locuia și familia Veverițelor, într-o scorbură, cu niște mici scăunele și o măsuță, fabricate cu măiestrie din coji de ghindă. Nu aveau paturi, erau obișnuiți să doarmă pe frunze uscate de arțari. De la bunicul Victor învățaseră că în viață nu bogăția te face fericit, ci o familie frumoasă și iubitoare, așa că niciodată veverițele nu au muncit decât atât cât să își asigure o viață decentă, prețuind mult timpul pe care îl petrec cu cei dragi.
O veveriță cu o coadă stufoasă și cam murdară de praf, a venit timidă și a spus că ea crede ca ar trebui să construiască niște băncuțe frumoase din coji de ghindă și frunze pentru ca trecătorii să se odihnească în timp ce-și savurează micul dejun. Numele ei e Cipi și adoră alunele, din cauza aceasta are burtica puțin mai mare și mai rotundă decât surorile ei, dar are o inimă mare și caldă care e mai importantă decât orice.
Zilele au trecut, veverițele au lucrat cu mult drag și spor, au muncit foarte mult, au strâns frunze uscate, ghinde, rămurele rupte de vânt, bucăți de scoarță de copac desprinse de furtuni și au făcut niște indicatoare și niște băncuțe de toată frumusețea!
A venit și prima zi în care a fost totul gata și veverițele s-au trezit pline de emoție, au luat micul dejun mai devreme decât de obicei și s-au dus să vadă ce se va întâmpla…
Primul trecator. Morocănos, fără chef de o nouă zi de luni, ronțăia fără nicio poftă un măr roșu, proaspăt. Veverițele se uitau de după copaci și nu înțelegeau de ce trecătorul nu observă primul indicator și nici băncuța pe care așezaseră și câteva nuci, special pentru Oamenii Grăbiți. Renunțaseră la masa de aseară ca să ofere nucile acelea pentru cei la care țineau atât de mult. A venit și al doilea, a trecut și el…și nimic nu s-a întâmplat.
Dezamăgite, Cipi și Ema au plecat să se joace, după ce și-au anunțat părinții că vor lipsi timp de o oră. Cipi începuse de mai mult timp să se antreneze ca să dea burtica jos, iar Ema îi ținea de urat, deși era slabuță și îi era greu să țină pasul…
Au decis să joace volei cu o ghindă și în timp ce o aruncau, din cauza vântului care bătea puternic în Orașul Trist, mingea lor a ajuns într-un buzunărel din rucsacul colorat al unui Copil Frumos. Speriate, nu știau ce să facă. Le era frică să îi vorbească acelui băiețel ca să nu îl sperie, pe de altă parte, nici nu puteau renunța la ghindă atât de ușor, pentru că Oamenii Grăbiți le călcau în picioare pe alei și erau tot mai greu de găsit.
Și-au facut curaj și au mers spre copil. Când a vazut veverițele, Copilul Frumos a zâmbit. Veverițele s-au uitat mirate și au început să vorbească pentru a-și recupera ghinda. Copilul auzea niște zgomote amuzante și râdea, dar nu înțelegea limba lor. Într-un final, Cipi și-a dat seama că nu se pot înțelege și s-a apropiat de Copilul Frumos. S-a uitat la el cu cei mai blânzi ochi pe care îi poate cineva vedea, a zâmbit printre mustăcioarele ei mici și a întins o labuță spre el. Copilul a zărit lăbuța aceea mică, tremurândă, s-a aplecat spre veveriță și a zâmbit când a văzut cât de mare era el în comparație cu creatura aceea atât de mică. Pentru prima dată, se simțea puternic. Veverițele îi făceau semn să se uite la rucsac și Copilul Frumos, a luat ghinda și le-a dat-o înapoi, zâmbind și simțindu-se fericit, știind că făcuse ceva frumos. Știa de la Bunica lui draga că trebuie să îi ajuți pe ceilalți.
A plecat spre casă, dar când a văzut frumoasa băncuța făcută de veverițe, s-a oprit pe băncuța făcută din ghinde de la intrarea în parc, a găsit și nucile, le-a spart și le-a savurat fericit.
Sambătă dimineața. Oamenii Grăbiți fac miscare în parc pentru a se menține în formă. Se pare că astăzi este singura zi în care reușesc să mănânce acasă pentru că nu mai rămân în urma lor semințe de susan…Un băiețel se plimbă cu bicicleta în timp ce Tatăl Puternic aleargă pe niște alei frumoase din Parcul Mare. Ema îl zărește pe Copilul Frumos pe bicicletă și aleargă grăbită spre el. Se opresc unul lângă altul, se salută și își povestesc viața. Copilul Fericit are jucării de tot felul, are hăinuțe frumoase și o bicicletă nouă. Tatal lui lucrează în Orașul Trist și nu are timp să se bucure de răcoarea parcului decât sâmbăta. Mama sa este acasă, preocupată cu diverse treburi. Nu au timp să stea toți 3 împreună să se joace…
Copilul Frumos era trist. Ema s-a uitat înlăcrimată la el, a întins lăbuțele ei mici și le-a pus în jurul mânuței băiețelului. S-a uitat la el cu tristețe și nu a mai spus nimic. Acum a înțeles de ce Oamenii Grăbiți nu au avut timp să observe frumusețea parcului și a veverițelor care locuiau acolo. A stat lângă Copilul Frumos până acesta a fost strigat de Tatăl Puternic, după care a plecat grabită spre casă. Și-a îmbrățișat familia și le-a spus ce a aflat…
„E un Oraș Trist cu Oameni Grăbiți, dar există Copii Frumoși cu suflet pur. Ei merită efortul pe care îl facem. Și părinții lor îl merită. Poate cândva își vor face timp să ne aprecieze pe noi și să aprecieze ce au lângă ei: un Parc Mare și mai ales, Copii Frumoși.”
E o poveste cu veverițe…dar este și povestea multora dintre noi. Suntem prea grăbiți să ne bucurăm de ceea ce avem și prea ocupați să adunăm lucruri de care nu avem nevoie, în timp ce lucrurile cu adevărat importante sunt neglijate. Poate că e momentul să învățăm ceva dintr-o simplă poveste cu veverițe…
Sursă foto: http://photo.net
