E o vreme neobișnuită, puține lucruri mai sunt de spus, cuvintele nu își mai au rostul. Dar cât timp există viață, avem speranță. Trăim aproape singuri, dar nimic nu ne împiedică să căutăm frumusețea lucrurilor interioare pentru că momentan doar acestea ne sunt accesibile, iar ele strălucesc chiar și atunci când totul în jur e întuneric.
…
#Vektor
Adâncit în gândurile lui, Vektor realiză că pentru prima dată după mult timp era singur.
Se uita pe fereastră la cireșii în floare și urmărea rândunicile care zburau fără griji bucurându-se de un cer cald de primăvară. Era pentru prima dată când realiza cât de dor îi era de viața lui obișnuită, de lucrurile simple pe care le avusese dintotdeauna, lucruri pe care le considerase normale și cuvenite pe drept până atunci.
Acum nimic nu mai era la fel. Pământul părea lipsit de griji, desfășurându-și mai departe mersul firesc, dar oamenii erau copleșiți de un necunoscut nefiresc, de o durere amețitoare născută din neputință.
Înțelegea acum că era posibil să nu mai fie niciodată la fel. Închise ochii și se gândi la toată frumusețea lucrurilor mărunte pe care până atunci nu le apreciase cu adevărat și oftă. Să fii fericit fără să știi, să pierzi ceea ce te făcea fericit și să înțelegi cât de fericit erai de fapt. Un alt fel de primăvară, una care avea să schimbe pentru totdeauna oamenii.
Șopti ca și cum i-ar fi fost frică să nu-l audă cineva:
“Mi-e dor de ieri…”
Deschise ochii și privi albastrul cerului, un albastru intens întrerupt pe alocuri doar de albul pur al norilor și se simți brusc iubit. Deasupra tuturor mai exista încă Cerul, iar Cerul nu era pustiu.
