Îmi dau capul obosit pe spate, sprijinindu-l ușor de geam și închid ochii. Mă așteaptă un examen greu, iar noaptea trecută nu am reușit să dorm mai mult de 2-3 ore. Urăsc emoțiile. Toată materia pe care am învățat-o în ultimele zile se joacă de-a v-ați ascunselea cu mintea mea. Sunt blocată încercând să vizualizez o formulă, dar nu reușesc nicicum să îmi amintesc ultima parte. Oare ultimul termen era la pătrat sau la a treia?
În timp ce mă lupt cu mintea mea ce seamănă tot mai mult cu un morman de piese din puzzle-uri diferite, sunt trezită la realitate de un sunet, ca cel făcut de apa rece pe care o torni în zahărul fierbinte caramelizat.
“Atenție, se închid ușile! Urmează stația Ștefan cel Mare cu peronul pe partea stângă.”
Este glasul unui băiețel. Ca soarele care iese brusc din nori și înseninează tot cerul.
Copilul se uită nedumerit la oamenii indiscreți din metrou ce îl urmăresc și continuă să se joace nepăsător, plimbând o mașinuță galbenă pe piciorul bunicului.
Bătrânul are părul alb, ușor ondulat și ridurile i se aștern pe față așa cum se așează un covor de mătase pe o plajă de nisip. Ochii albaștri, de culoarea cerului cuminte de vară, ascund întreaga sa viață în nemărginirea lor. Se uită pe sub sprâncenele groase, ciufulite, la copilul plin de viață și oftează adânc.
Bunicul ia încet mânuța copilului ca să i-o sărute. Barba lui nerasă de câteva zile înțeapă degetele fine ale băiețelului. Acesta strâmbă năsucul, dar nu rezistă iubirii ce izbucnește cu atâta sinceritate și se lipește de trupul bătrânului. Îl strânge puternic în brațe, ca pe ursulețul lui de pluș preferat.
– O să vin de Crăciun. Atunci o să fii iar în vacanță și o sa avem și mai mult timp să ne jucăm.
– Crăciunul cade tot timpul iarna?
– Da, Vlăduț.
– Bunicule, o să-mi fie tare dor de tine! îi spune băiețelul, trecând în viteză cu mașinuța lui galbenă peste genunchii obosiți ai bătrânului.
Bătrânul își întinde mâna groasă, ușor tremurândă și mângâie părul blond al copilului.
Și mie îmi mângâia bunicul părul atunci când îmi citea povești seara, înainte de culcare. Mereu îi luam mâna ca să văd ce julituri noi avea. Îl certam că nu era atent și îi spuneam pe un ton serios că va rămâne cu semne și când va crește mare.
Munca de la țară nu era deloc ușoară. Se trezea în fiecare zi cu mult înainte ca eu să mă satur de un somn dulce și odihnitor și mergea să dea hrană și apă la animale. Pe văcuța noastră preferată o botezasem Steluța pentru că avea o pată albă în frunte. Avea același nume ca toate văcuțele din sat, dar totuși asta nu o făcea să fie mai puțin specială pentru mine.
Cel mai mult îmi plăcea să stau pe lângă bunica în timp ce pregătea masa. Dacă bunicul era cel care îmi spunea povești, bunica era cea care spunea mereu vorbe înțelepte, ca o femeie cuminte, trecută prin viață. Greutățile n-au făcut-o mai dură, ci inima i s-a înmuiat, așa cum se înmoaie cozonacul pe care îl pui în lapte cald. Mi-era tare dragă! Îmi plăcea cel mai mult să stau pe lângă ea atunci când făcea papanași sau clătite. Le luam imediat cum erau gata și le mâncam cu gem de vișine, preferatul meu. Farfuria era mereu goală, pentru că și eu și bunicul aveam grijă sa facem loc pentru altele. Bunica ne certa pe amândoi, zâmbind, și ne întreba dacă nu mai vrem încă una.
La prânz ne așezam toți 3 la masă afară, sub un măr umbros și mâncam în tihnă, supărându-ne doar pe muștele ce survolau curioase fiecare fel de mâncare. Bunica avea un prosop din pânză pe umăr și se lupta cu ele. Eu râdeam când vedeam că nici muștele nu cedau, dar nici bunica. Bunicul zâmbea și el, făcând alianță cu muștele și cu mine.
După-amiezile erau liniștite și mereu îl surprindeam pe bunicul stând în casă atunci când era prea cald. Nu îl lăsam să doarmă, iar dacă ațipea, mergeam lângă el și îl întrebam uimită: “Bunicule, de ce dormi? Nu ai dormit azi-noapte?” Pe atunci, somnul nu era cel mai bun prieten al meu. Bunicul zâmbea și încerca să se odihnească mai departe. Singura promisiune pe care o smulgeam de la el era că urma să îmi citească seara povești de Creangă. Erau preferatele mele pentru că de fiecare dată bunicul începea să râdă zgomotos, iar asta făcea povestea cu adevărat frumoasă.
Metroul se oprește brusc între stații. Smucitura corpului îmi aduce mintea îmi prezent și simt cum două lacrimi încearcă să iasă din strânsoarea genelor mele.
Doar bunica mi-a mai rămas.
O văd doar de Crăciun, atunci când ne reunim toți. Nu mai este aceeași femeie plină de viață care muncea fără să se plângă vreodată de oboseală. Trupul ei s-a micșorat, pe măsură ce eu am crescut. Culoarea ochilor îi este mai ștearsă, ca și cum lacrimile pe care le-a vărsat au avut puterea să-i spele. Fața încrețită de riduri adânci ascund un chip ce a fost cândva frumos, iar mâinile cu oase ce dor nu mai au aceeași forță atunci când mă strâng în brațe.
Nimic nu a mai rămas la fel ca atunci. Nici măcar dragostea ei pentru mine. În loc să rămână la fel, iubirea ei a crescut ca un bulgăre de zăpadă căruia îi dai drumul la vale. Mă iubește atât pentru felul meu de a fi, cât și pentru chipul fiicei ei ce se vede tot mai clar în mine. E ca și cum tot ceea ce iubește mai mult e multiplicat și ascuns într-un singur suflet.
Pentru o clipă, mintea mea se scaldă în vid. Mă uit atentă la mașinuța care se plimbă pe trupul obosit al bătrânului, făcând zgomot. Abia acum realizez – miroase a galben în tot metroul!
